Despre pandemia de la care abia am scăpat – Interviu cu un coronavirus

Am întâlnit-o prima oară pe Viorica Coroană pe clanța ușii de la intrare în parcarea operei. Era o coronavirusă care stătea la pândă ca să-l înhațe pe următorul meloman. Purtam mănuși de latex, fiind deja prevenit de mass-media. Am observat cum domnișoara mi-a sărit pe degetul mare al mâinii drepte. S-a uitat întâi nemulțumită la stratul impenetrabil care îmi apăra degetul, iar apoi mi-a aruncat o privire plină de reproș:
– Ei, ce faci, nu-ți atingi nasul, fricosule?
– Nu mă lua așa, i-am răspuns ușor amuzat. Știu ce ai de gând! Ține-ți firea și nu te enerva, chiar dacă eu nu mă las infectat.
– Atunci măcar așează-mă înapoi pe clanță, mi-a spus ea, vezi bine că nu mă pot mișca singură decât odată cu saliva împroșcată de un strănut puternic.
– De acord, dar cu o condiție: să-mi dai un interviu la o cafea.
– Bine, dar numai zece minute, altfel mă prăpădesc în mediul ăsta ostil. Putem începe?
Ne-am așezat la o masă mai retrasă și am început conversația cu mititica de pe deget, pe care o țineam mai la distanță, ca să putem discuta fără să bată la ochi. Mi-am îndulcit cafeaua cu mâna stângă, iar farfurioara cu arahide am împins-o la o parte cu dezgust. De fiecare dată când chelnerul trecea pe lângă masa mea și întreba, fără rost, dacă totul e în regulă, trebuia să fac o pauză pentru a nu fi luat drept nebun. Apoi m-am grăbit să-mi satisfac curiozitatea și am avut următoarea conversație improvizată, și recunosc cam dezlânată.

Eu: Te rog dă-mi voie să mă prezint: mă numesc Iepure, Sorin Alexandru Iepure, jurnalist independent și colecționar entuziast de mucegai. Sunt responsabilul rubricii lunare Mărturisiri sincere, din Natura noastră și Arta vieții împlinite, o revistă bogat ilustrată pentru cititori ecologiști și liberali. Acolo va apărea acest interviu dacă, desigur, accepți acest lucru.
VC: De acord, dar fără ca numele meu să fie publicat. Aș prefera să-mi folosești numai inițialele, și asta ca să nu apar ca o turnătoare printre ai mei.
Eu: În regulă, dragă Virusica, pardon, Viorica, promit. Întâi de toate, cum ai ajuns pe clanța ușii de la parcare?
VC: Am două variante, una scurtă și una lungă. Pe scurt: un pasionat de operă m-a tușit pe clanță, după ce tocmai îmi părăsisem familia în plămânii lui și mă mutasem în sputa omului nostru, gat să pornesc la drum.
Eu: Și varianta lungă? Timp am destul.
VC: Bine, hai atunci s-o luăm de la început. Cariera noastră de pandemiști atestați a început foarte departe, mai exact în Xin Zhou, o suburbie a orașului Wuhan, din centrul Chinei. Strămoșii mei venerați – 1.200 de generații în urmă – populau un clan de lilieci în Peștera Huang Shan din zonă, unde trăiau în armonie cu animalele-gazdă. Această stare de lucruri a durat timp de multe generații, n-aș putea spune câte. Uneori erau mai mulți lilieci, alteori mai puțini, dar nouă ne mergea bine. În cel mai rău caz, liliecii se agățau febril de tavanul peșterii timp de câteva nopți, iar noi, oaspeții lor virali, o duceam minunat.
Eu: Și atunci ce cauți aici? Trebuie să se fi întâmplat ceva dramatic acolo, nu-i așa?
VC: Exact. Totul a mers perfect până în iulie anul trecut, când bucătarul șef al distinsului restaurant Wau Wau Fain a stricat un antricot de pudel cu prea multă sare. Din lipsă de timp – gurmanzii așteptau nerăbdători la masă – a comandat de la măcelarul de specialitate din colț niște „carne de animale mici, orice, numai să vină imediat”. În pachetul adunat la repezeală se aflau un pekinez, doi teckeli și un liliac jupuit. În acesta din urmă strămoșii mei își petreceau vacanța, fără a bănui nimic rău. Printre ei se afla stră-stră-(de 68 ori stră)-străbunicul Cornel cu soția lui, Cornelia Coroană, născută Influenza-Febrescu. Au reușit să scape însă în ultima clipă, sărind într-o picătură de sânge, din wok-ul cu ulei încins. Au găsit imediat adăpost în ochiul ajuto-rului de bucătar, Nam Lei, un tip destul de stângaci, și au fost nevoiți să se adapteze rapid condițiilor noi și neobișnuite, pentru a supraviețui.
Eu: Și mai apoi?
VC: Păi, datorită condițiilor neprielnice din lichidul lacrimal al lui Nam Lei, s-au transformat în noul coronavirus SARS-CoV-2, cum ne numiți voi acum. Parcă aveau de ales? Ar fi preferat să rămână cu liliecii, dar asta este evoluția, cum zicea domnul Darwin: adaptați-vă sau pieriți! Și. ca urmare. după zece generații toți membrii familiei Coroană erau foarte bine pregătiți să se opună sistemului imunitar al omului.
Eu: Și Nam Lei, ce s-a întâmplat cu el? S-a îmbolnăvit grav?
VC: Da’ de unde! Stângaciul de Lei n-a avut nimic, o fi tușit el puțin, dar i-a transferat pe urmașii familiei Coroană tuturor colegilor săi iar, prin tacâmuri, și câtorva clienți. Și a mers apoi tot așa cu tuse și strănut, până când întregul oraș a fost lovit de o adevărată epidemie. Restul îl știi din mass-media.
Eu: Și cum ai ajuns aici, în parcare la Scala?
VC: Foarte simplu, bunicii mei au zburat foarte confortabil de la Shanghai la Milano; gazda lor, un italian care făcea afaceri cu ciorapi de bambus, stătea la business class, iar ei erau pe mâneca lui dreaptă, de la cămașă, cu care își ștergea din când în când nasul. Acum un sfert de oră, imediat după ce m-am născut, gazda mea – despre care nu știu detalii – m-a tușit pe clanță. M-am bucurat să-l părăsesc, pentru că avea deja un început de pneumonie. Fiind un domn mai în vârstă, asta ar fi însemnat sfârșitul și pentru noi. Din păcate, a trebuit să las în urmă aproape douăzeci de milioane de frați și surori și sunt chiar foarte îngrijorată legat de soarta lor.
Eu: De ce trebuie să fiți mortali? Doar nici pentru voi nu este un avantaj.
VC: Ai dreptate. Atunci când unul dintre ai noștri e prea sălbatic și își ucide gazda, noi considerăm că a fost un accident de muncă. Dar, așa se desfășoară evoluția: cu timpul, cei care exagerează sunt eliminați și rămân doar urmașii mai potoliți. Ei sunt cei care se acomodează oarecum cu gazdele, și care apoi devin endemici.
Eu: Sunt impresionat de înțelepciunea ta. Ce planuri ai pentru viitor?
VC: Ca amatoare de operă italiană, știi, Verdi, Donizetti etc., aș dori să rămân aici. Aș prefera să infectez un membru al orchestrei, de exemplu un suflător în alamă, sau poate pe corepetitor. În ei aș trăi multe ore de plăcere muzicală înfierbântată. Și, bineînțeles că vreau să-mi creez o familie în următoarele minute. Poți să-ți închipui ceva mai frumos decât să te dizolvi în citoplasma unei celule de parenchim pulmonar în timpul ariei Una furtiva lagrima, înconjurat de zeci de mii de copii replicându-se fericiți?
Eu: Mărturisesc că nu.
VC: Atunci te rog să mă duci înapoi la operă.
Eu: Cu plăcere. Te las pe balustrada de la intrarea principală. Și, îți mulțumesc pentru conversația interesantă!
VC: A fost o plăcere și pentru mine. La revedere! Și cum spunem noi progresiștii: Vive l’Évolution!

Fragment din cartea Despre virtutea nerăbdării și multe alte satire delicioase, semnată Prof. Dr. Peter Biro