O viață în sculptură – drumul artistic al lui Constantin Sinescu

Constantin Sinescu este unul dintre cei mai apreciați sculptori contemporani din România, cunoscut pentru lucrările sale figurative și pentru modul în care reînvie tradiția sculpturii moderne românești.

În lumea artei contemporane, puțini reușesc să păstreze vie legătura profundă între tradiție și inovație așa cum o face acest mare artist.

Sculptor al sufletului și al materiei, el transformă marmura, lemnul și bronzul în povești nemuritoare. Prin fiecare lucrare, Constantin Sinescu ne invită să redescoperim frumusețea și sensul profund al artei, într-un dialog constant între trecut și prezent.

Dragi cititori, vă invităm să pătrundeți în universul său artistic, să aflați cum prinde viață fiecare formă și să înțelegeți viziunea unui creator autentic.

Domnule Constantin Sinescu, ce v-a atras spre sculptură și cum a început această pasiune?

Încă din copilărie am fost atras de lemn, de mirosul lui plăcut și de frumusețea lucrului făcut cu mâinile. Mă fascina ideea că o lucrare de sculptură poate fi nemuritoare, mai ales cele realizate din marmură, piatră, bronz sau inox. Ulterior, odată cu realizarea unor lucrări care cereau în mod firesc marmura, am început să iubesc acest material. Mă inspira noblețea lui, strălucirea și rezistența – toate parcă îmi vorbeau despre eternitate.

Cum ați descrie drumul creației dumneavoastre până în prezent?

Cred că au existat trei etape principale:

Etapa I : Încă de mic am fost atras de artă. Se spune că, dacă ai primit har la naștere și îl cultivi, poți deveni un artist cu un nume cunoscut în istoria artei. De la vârsta de 3 ani, obișnuiam să vin de la grădiniță direct în atelierul de tâmplărie al tatălui meu. Mă așezam în talașul care mirosea puternic a brad – un miros pe care îl iubeam – și îmi confecționam singur jucării din capete de scânduri și piese rotunde rămase de la strung.

Etapa II :  La 4 ani și 3 luni, într-o zi de martie, am creat o „jucărie” – o idee venită, cred, de la Dumnezeu. Când tata a intrat în atelier, m-a întrebat:

– Ce jucărie ai făcut, Costele?

Eu, ofensat, i-am răspuns:

– Nu e jucărie, e artă plastică!

– Explică-mi, că nu pricep, a zis tata.

– Tata, rotundul e tanti Maria, care crește un copil în burtică, adus de barză. Pătratul e nenea Mitică, care vine beat și o bate, iar ea țipă: „Nu mai da, nu fii colțaș, că mă doare!”.

Și i-am spus:

– Dacă tot nu înțelegi, scriu eu pe ea: „Artă plastică”. Când vei fi mare, să te uiți la ea și să vezi dacă e! E o scândurică bătută, o piesă rotundă și un pătrat cu un cui pe el.

Acum, la maturitate, cred că acela a fost începutul meu în sculptura figurativă, apropiindu-mă de stilul părintelui sculpturii moderne, Constantin Brâncuși. La toate expozițiile de la Târgu Jiu, mi s-a spus că sunt un demn continuator al său. Aceste aprecieri m-au onorat și mi-au dat puterea să creez în continuare lucrări originale, unicat.

Etapa III : La școala generală, la 8 ani, aveam doar note de 10 la desen. Realizam materiale didactice, iar profesorii îmi spuneau:

– Sinescu, tu știi ce trebuie făcut! Și la desen tehnic eram printre cei mai buni.

Există vreun material preferat cu care lucrați? De ce?

Da, materialul meu preferat este marmura, pentru că este compactă și conferă lucrărilor o noblețe aparte, precum și o valoare artistică superioară în comparație cu lemnul.

Lemnul are fisuri, noduri și limite tehnice care îngreunează realizarea busturilor sau a compozițiilor clasice și complexe.

Pe măsură ce înaintezi în vârstă, răbdarea pentru cioplitul în lemn scade, mai ales că necesită întoarceri frecvente și lucrul atent pe fibră. De aceea, prefer marmura și calcarul alb de Viștea, care este mai puțin dur și mai ușor de modelat.

Care sunt temele sau ideile care vă obsedează cel mai mult în creația artistică?

Temele care mă preocupă profund sunt legăturile dintre tată și fiu și ideea de generații. Am început cu lucrări dedicate celor patru generații, apoi am cunoscut familii cu cinci și chiar șase generații, ultima fiind reprezentată într-o lucrare aflată în Parcul „Vasile Alecsandri” din Edineț, Republica Moldova.

Un alt motiv central este eternitatea, inspirată de mama mea, care a crescut șase copii — cinci băieți și o fată. Din păcate, toți frații mei și părinții au trecut în neființă. Eu sunt singurul rămas. Poate pentru că „am vorbit cu moartea” și am rugat-o să mă mai lase — mai am multe creații de dus la capăt.

Am divinizat femeia în opera mea, prin ipostazele de mamă și fiică, tată și fiu, tată și fii, fiică și mamă (când fiica o depășește pe mamă în înălțime). Lucrarea „Mamă și fiică” din bronz a fost realizată ca trofeu la comanda unei firme din Canada pentru două personalități marcante. Alte lucrări reprezentative sunt: „Pereche de suflet”, „Primii pași ai copilului”, „Iubire”, „Alint” — majoritatea sculptate în marmură.

Cum arată procesul de lucru de la idee la forma finală?

Totul pornește de la o idee care simt că îmi este dăruită de Dumnezeu, de îngerul meu păzitor. Mă trezesc în toiul nopții, iau carnetul și pixul, fac prima schiță și mă culc la loc, bucuros că se va naște o creație deosebită — poate chiar una demnă de invidiat de către colegi. Dimineața revin la idee și încep să conturez schițe mai clare, în serie — de la 3, 7, 10, până la 30 sau mai multe — până când forma finală se suprapune perfect cu viziunea inițială. Abia apoi decid din ce material va fi realizată lucrarea: marmură, piatră, lemn sau bronz.

Există un spațiu, un loc care vă inspiră în mod special?

Da, mă inspiră parcurile și locurile de la malul mării, unde vin familii din mai multe generații: bunici, părinți, copii și nepoți. Aceste momente intergeneraționale mă emoționează profund. Poate și pentru că un critic de artă m-a numit „sculptorul familiei” — o apreciere care m-a onorat și care mi-a confirmat direcția artistică.

Cine sunt artiștii care te-au influențat cel mai mult și în ce fel?

Am copilărit la Ghelari, unde tatăl meu avea atelierul de sculptură. Din păcate, casa și atelierul au fost demolate, iar noi am fost mutați la bloc. Acolo nu mai puteam sculpta. Artiștii care m-au impresionat cel mai mult au fost Leonardo da Vinci, Michelangelo și Auguste Rodin.

Dintre contemporani, singurul care m-a marcat cu adevărat a fost Constantin Brâncuși. După Revoluția din 1989, când au început să apară albume și cărți despre Brâncuși, despre complexul de la Târgu Jiu – cu Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Coloana Infinitului –, dar și despre opere precum Păsările, Cocoșul, Domnișoara Pogany și multe altele, i-am descoperit și mai profund geniul.

Totuși, la acel moment, deja îmi formasem propriul stil – unul pe care îl consider sinescian – iar lucrările lui nu m-au influențat direct. Acest lucru se poate observa în creațiile mele.

Cum vedeți rolul sculpturii în lumea contemporană?

Nu îl văd într-o lumină prea optimistă, deoarece noile generații tind să creeze sculptură 3D pe calculator, iar în viitor roboții vor realiza lucrări fără suflet — o artă robotică, lipsită de emoție. Totuși, mai există artiști din generația actuală care continuă să valorifice arta clasică și modernă, păstrând viu spiritul creației autentice.

Cum relaționează publicul cu lucrările dumneavoastră? Ați primit reacții care v-au surprins?

Am primit aprecieri până la superlativ, care m-au motivat să continui să creez și astăzi. O reacție care m-a surprins în mod deosebit a fost a domnului scriitor și expert în artă Ion Mocioi, care mi-a oferit un catalog „Constantin Brâncuși”, cu următoarea dedicație: „Domniei Sale, Constantin Sinescu, iubitorul artei moderne și urmaș demn al lui Constantin Brâncuși”, semnat I.M.

De asemenea, domnul critic Radu Barbu, într-o expoziție de la Târgu Jiu, m-a întrebat: „Maestre, de unde sunteți?” I-am răspuns că sunt născut la Iași, dar înfiat acum de Târgu Jiu. El a spus: „E clar, Iașul dă multe genii: un Enescu, un Eminescu și un Sinescu. Să ne bucurăm și de gorjeanul nostru, Constantin Brâncuși”. Aceste aprecieri m-au onorat profund și mi-au dat forța de a continua să creez.

Ne puteți spune ceva despre expozițiile dumneavoastră personale?

Am susținut expoziții personale la:

– Sala Artis – 1986

– Casa Armatei – 1990

– Casa Armatei Craiova – 1990

– Târgu Jiu – 1987

Am participat, de asemenea, la numeroase expoziții atât în țară, cât și în străinătate. Voi furniza o listă detaliată a acestora.

Care este lucrarea de care sunteți cel mai atașat? De ce?

Sunt atașat de mai multe lucrări, în special de monumente. Un exemplu este dezvelirea Monumentului Dr. Prof. Alexandru Pesamosca, cunoscut ca „Îngerul copiilor”. Cu acea ocazie, am primit felicitări din partea directorului, a medicilor, colegilor, mamei copiilor doctorului Pesamosca, precum și din partea prietenului său, dr. Ciobanu, și a unei colege de cabinet.

Un alt moment emoționant a fost dezvelirea monumentului „Trepte spre cer” dedicat eroului aviator căpitan, la Colonești. Am fost felicitat de primar, care a rămas o oră în jurul monumentului, spunând că nu mă va uita niciodată pentru ce am realizat. De asemenea, un grup de parașutiști a oferit un moment special, prin demonstrații de sărituri în zona monumentului.

La dezvelirea monumentului dedicat domnitorului Tudor Vladimirescu, la Baia de Fier, am primit aprecieri din partea prefectului de la Târgu Jiu, a primarului și a tuturor participanților.

De asemenea, la dezvelirea monumentului Constantin Brâncuși, tot la Baia de Fier, am fost onorat de aprecierile unei echipe de brâncușiologi, ale prefectului, primarului, dar și ale publicului prezent, precum și de George Mecu, cel care a comandat și susținut realizarea monumentului.

Sunt profund atașat de aceste lucrări, pentru că am simțit că le-am dat viață busturilor și am reușit să transmit emoție și recunoștință prin formele artei mele.

Ce provocări întâmpinați cel mai des în activitatea de sculptor?

La sălile de sculptură ale Uniunii Artiștilor Plastici din România, în general trebuie să plătești pentru folosirea spațiului. De asemenea, nu este asigurat transportul lucrărilor și, de cele mai multe ori, nici nu se achiziționează creațiile realizate.

Cum a evoluat stilul dumneavoastră de-a lungul timpului?

Stilul meu figurativ a avut mare succes în rândul admiratorilor. La una dintre expoziții, au venit italieni care, atunci când eram mai tânăr, m-au întrebat dacă sunt fiul artistului, necrezând că eu sunt autorul lucrărilor expuse. Astfel de aprecieri îți dau aripi și puterea de a continua. O problemă persistentă rămâne lipsa atelierelor. Guvernul a promis că vor fi construite, dar, din păcate, a rămas doar la nivel de promisiune.

În opinia dumneavoastră, ce definește o sculptură reușită? 

O sculptură reușită, după cum spune criticul Cover, este atunci când știi ce a vrut artistul să exprime și când lucrarea seamănă cu persoana reprezentată.

Care este relația dintre tradiție și inovație în lucrările dumneavoastră?

Lucrările tradiționale de artă populară nu sunt ca cele moderne, care au o asimetrie perfectă, un mesaj clar și o calitate fără ezitări. Cele tradiționale au și o notă de naivitate în realizare. Dacă tematica este bine gândită, poate rezulta o creație bună.

Cum vedeți scena artistică din România astăzi?

Eu consider că arta românească este la un nivel înalt, comparativ cu arta din Italia, Germania sau Franța (în special arta contemporană, după părerea mea, bazată pe vizitele mele la expoziții în aceste țări, unde predomină arta abstractă).

Există un proiect sau o temă pe care visați să o abordați în viitor?

Pentru mine timpul trece și zboară, deoarece am multe vise de realizat:

– să realizez monumentul Justiției Adevărate, înalt de 4 metri;

– să creez monumentul lui Vlad Țepeș — o statuie de interior și una mare, din marmură, amplasată pe un deal, asemenea Sfinxului din Bucegi;

– și monumentul lui Burebista, tot în stilul Sfinxului din Bucegi (pentru acesta am deja macheta).

 Cum reușiți să vă mențineți inspirația vie?

Eu duc o viață sănătoasă, caut să am răbdare la o creație, mănânc sănătos (fructe, legume), nu fumez, nu urăsc, nu beau mult, am rațiune, mai cânt la chitară și merg la concerte sau la teatru.

Lucrați și la comandă? Cum vă adaptați stilul la dorințele clientului?

Am avut o expoziție personală când a venit un italian din Sicilia și a comandat vreo 12 creații. La prima comandă mi-a arătat care îi place, iar eu am notat cerințele, mi-a plătit un avans, am stabilit o dată și am realizat toate lucrările unicat, în funcție de material și mărime.

Am reușit să mă adaptez foarte bine și la realizarea busturilor persoanelor în viață, cum a fost statuia lui Tudor Gheorghe, care este montată la intrarea în orașul Craiova și a fost foarte apreciată de domnia sa.

Ce sfat le-ați da tinerilor artiști?

În primul rând, să își descopere adevărata chemare și să vadă dacă au talent. Apoi, să fie calmi, răbdători și să pună suflet în fiecare operă pe care doresc să o creeze.

Dacă inspirația vine în miez de noapte, să nu o lase să treacă: să facă schițe, să exploreze ideea și să se gândească bine ce material i se potrivește cel mai bine. Arta cere dedicare, sinceritate și multă iubire.

Un mesaj pentru cititori…

Căutați frumosul în tot ce vă înconjoară. Lăsați-vă inimile atinse de artă, pentru că ea nu e doar formă, ci și suflet, emoție și adevăr. Sprijiniți artiștii, vizitați expoziții, priviți cu răbdare o sculptură – ea nu doar se vede, ci se simte. Arta este o punte între oameni și divin.

Interviu de Claudia Motea

ultima-ora.ro