Aeroportul din Zürich – martor tăcut al revederii

Live, din aeroport

Relatez adevarul pur… bazat pe presupunerile mele 🙂

Se spune despre gări și aeroporturi că sunt martorii celor mai mari povești de dragoste, martorii despărțirilor si  împăcărilor, sărutărilor, mangaierilor si revederilor bucuroase sau nu. Și eu cred asta, credeam de mult timp. Azi, pe seară am revăzut povești. De viață.

– O familie de indieni, 3 la număr, foarte frumos îmbrăcăți (lucru rar întâlnit la 90% dintre ei), între 50-60 de ani, ajunge la terminalul „sosiri” Zürich. Sunt întâmpinați de un cuplu de tineri, unul dintre ei- fiica sau fiul cuplului. De asemenea, decenți, destul de respectabili (lucru rar întâlnit la 90% dintre ei). Procentul invocat aici se referă la numărul cu care eu am interacționat. Chiar dacă divaghez puțin, un cuplu tânăr de indieni mi-a furat un cuțit de bucătărie din unul dintre apartamentele pe care le  inchiriam în regim hotelier în Luzern. Iar un alt cuplu de indieni scutura farfuriile, mă rog, resturile din ele, direct în cadă. Tot acolo lăsa și paharele, tacâmurile și alte cele.
  Revin. Dintr-o dată, în loc să se pupe cum mă așteptăm, indienii tineri se apleacă într-un soi de ritual și ating încălțările celor bătrâni și proaspăt sosiți, după care duc mâna la piept. Apoi se îmbrățișează și pleacă mai departe. Pentru ei un gest firesc, pentru mine ciudat. Nimic rău în schimb, eram doar surprins. O altă familie de indieni care se întâlnește cu rudele, practică același ritual. Treaba lor.

– Tot la sosiri, un cuplu, europeni. El înalt, 1.80… iertați-mă dar …cu meclă de mototol, o strânge în brațe pe ea, 1.50. Evident că nu e nicio problema statura. Însă ea nu prea avea chef de el. Era evident pentru mine că nu voia să mai petreacă timp cu el. Nu și pentru el, el insistă. A pupat o pe gură mai mult cu forța. Până la urmă i-a dat drumul. Am urmărit-o cu privirea, s a șters imediat la bot după pupicii lui. El n-a văzut asta, desigur. Am zâmbit

– Cu accent pur și puternic moldovenesc, aud în jur o voce de femeie nervoasă: „Haidi mă, du-ti dracului di bou, nu mă fași pi mini banii”. M-am întors imediat să văd, unde și ce, dar n-am apucat. Am prins o silueta, de la spate – pantaloni de piele, tocuri mari și groase, păr lung și o geacă care sclipea. Paiete, sau cum s-or numi alea. Se grăbea femeia

– O asiatică mică, cu șlapi Shaoling, șosete lungi, albe dar murdare, ține de mâna un chinezoi mic cu șapcă mare, Luis Vuiton. Nu știu cum se scrie, nu mă ostenesc să caut. Sunt așteptați de o altă chinezoaică care se preface că îi pupă. Nu se ating, doar mimează sărutul pe obraz. Și bucuria revederii. 

– Un domn pe la 60 de ani, însoțit de un câine labrador așteaptă pe cineva. Constat mai târziu că așteaptă o doamnă. Care apare și sare de gâtul lui. Al câinelui. Se bucură și anima ul și femeia într-un mare fel. Ulterior îi da un pupic și soțului și pleaca mai departe spre scările rulante.

Dacă n-am ce face și vreau să mai văd poveșți neregizate, mă mai duc pe acolo. Viața-i tot un film.

Valeriu Morărescu